DESPRE CULTUL MORTILOR

Cum trebuie sa fie sfârsitul adevaratului crestin?

În rugaciunile ei (ectenia dinainte si dupa sfintirea Darurilor) Biserica ne îndeamna sa cerem de la Dumnezeu, între altele, «sfârsit crestinesc vietii noastre: fara prihana, neînfruntat, cu pace, …», adica în pace cu toata lumea si cu cugetul împacat, linistit, fara teama de moarte.

Care este grija si datoria crestineasca cea mai de seama a celor vii fata de cei ce-si dau sufletul?

Ca si acestia din urma sa moara spovediti si grijiti (împartasiti) si cu lumânarea aprinsa în mâna.

De ce este atât de trebuincioasa spovedania si împartasirea pe pragul mortii?

Pentru ca marturisirea pacatelor, mai mult decât oricând în cursul vietii, aduce celui pe moarte iertarea acestor pacate, linistirea cugetului, împacarea cu Dumnezeu si cu semenii pe care îi va fi nedreptatit, urât sau pagubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat. Cât priveste Sfânta Împartasanie, ea, fiind arvuna vietii vesnice si chezasia învierii (Ioan 6,54), alcatuieste merindea cea mai scumpa si mai de pe urma, de care nici un crestin nu trebuie lipsit si pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al vesniciei. Asa ne povatuiesc Sfintii Parinti adunati în Soborul cel dintâi din toata lumea (Niceea, 325), în cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleaca (din viata), sa se pazeasca si acum legea veche si canoniceasca, încât daca pleaca cineva, sa nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urma si cea mai trebuincioasa…». Sfântul Trup si Sânge va fi pentru sufletul celui raposat cel mai bun tovaras, scut si aparator în fata Tronului Judecatii.
Astfel, crestinul spovedit si împartasit îsi poate astepta si întâmpina moartea cu mai mult curaj si cu seninatate. De aceea, cea din urma împartasanie – aceea care se da pe patul mortii – poarta în popor numele de Grijanie, adica grija cea mai de capetenie si mai de pe urma pe care se cuvine sa o avem aici pe pamânt pentru mântuirea sufletului nostru. Iar trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie este socotita, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi în viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija. De aceea, când se face pomenirea sau parastas pentru astfel de morti, numele lor e însotit de aratarea «mort negrijit si nespovedit», iar uneori si «fara lumânare».

De ce se pune lumânarea aprinsa în mâinile celui ce trage sa moara?

Pentru ca lumina este, pe de o parte, calauza sufletului pe calea cea fara de întoarcere, risipind întunericul mortii, iar pe de alta parte ea închipuie pe Hristos si Evanghelia Sa, caci El a spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmeaza Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8,12; II cor. 4,4,6). Având deci lumânarea în mâinile sale, omul trece la cele de dincolo împreuna cu Hristos si având cu el “lumina vietii” celei vesnice, pe care a primit-o de la botez. Viata pamânteasca a crestinului începuta cu Hristos se sfârseste astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lânga El. Lumânarea aceasta ne aminteste totodata de pilda celor cinci fecioare, si anume de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare întelepte au întâmpinat pe mirele lor la miezul noptii (Matei 25,1-13).
Aceeasi însemnare o au si celelalte lumini si sfesnice care ard împrejurul sicriului, precum si lumânarile aprinse care se dau celor ce iau parte la slujba înmormântarii sau la parastas.

De ce se trag clopotele bisericii când moare cineva?

Ca sa vesteasca si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei i-a parasit, sa-i îndemne la rugaciune pentru iertarea pacatelor lui (de aceea toti zic: «Dumnezeu sa-l ierte!») si sa le aduca si lor aminte ca toti sunt muritori. Glasul clopotului ne duce cu gândul la trâmbita cu care îngerul va vesti sfârsitul lumii si scularea din morminte, la înfricosata Judecata de apoi (Matei 24,31; I Cor. 15,52; I Tes. 4,16).

De ce se scalda trupul raposatului si apoi e îmbracat în haine curate?

Urmând pilda celor dintâi crestini (Fapte 9,37), spalam trupurile raposatilor, în semn de curatire, cu apa curata, care aduce aminte de apa botezului, aratând cu aceasta ca cei raposati au trait crestineste. Apoi îmbracam trupurile în haine noi si curate, închipuind vesmântul cel nou al nestricaciunii, cu care ele vor învia la ziua judecatii (I Cor. 15, 42-44).

Pentru ce se aseaza trupul raposatului în sicriu si cu fata spre rasarit?

Se aseaza în sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pamântului, înainte de putrezire, si pentru a arata ca trupul se afla sub acoperamântul Celui Prea Înalt si se odihneste sub umbra Celui Atotputernic (Ps. 90,91).
Se aseaza cu fata spre rasarit, ca si la botez, pentru ca dinspre Rasarit ne-a venit Hristos, lumina cea adevarata, si tot dinspre Rasarit va veni El la judecata viitoare (Matei 24,27).
Trupul e acoperit cu o pânza alba, aratând ca raposatul se afla sub acoperamântul lui Hristos.

De ce se pune icoana sau cruce pe pieptul celui raposat?

Pentru a arata ca crestinul îsi da duhul în Hristos, întru Care si Caruia I se încredinteaza la moarte, iar Crucea Lui este scut si arma împotriva îngerilor rai care cauta sa ia sufletele mortilor.

Ce slujba se face la casa celui repausat?

Îndata dupa moarte sau înainte de înmormântare, preotul savârseste la casa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii vine de la cuvântul grecesc panihida, care înseamna priveghere sau slujba de toata noaptea, deoarece panihida înlocuieste privegheriile, adica rugaciunile din timpul noptii, care se faceau odinioara în biserici, în ajunul praznicelor mari, sau în case, la capatâiul celor repausati.
Aceasta slujba e o prescurtare a slujbei înmormântarii, fiind alcatuita din rugaciunile începatoare obisnuite, troparele de la începutul slujbei înmormântarii, rugaciunea «Dumnezeul duhurilor si al tot trupul…» în care ne rugam pentru iertarea si odihna celor raposati, apoi «vesnica pomenire».

Cum se face înmormântarea?

De obicei a treia zi dupa moarte, când se face pentru raposat si prima pomenire si când, dupa credinta noastra, sufeltul celui repausat paraseste pentru totdeauna pamântul si locurile pe unde a trait, pentru a se înalta la cer. La nevoie înmormântarea se face si mai degraba sau mai târziu.

De ce trupul celui repausat e adus la biserica înainte de a fi înmormântat si aici i se face slujba înmormântarii?

Pentru ca aici raposatul se afla pentru cea din urma oara în mijlocul parohiei sau a obstii crestine în care a trait. El îsi ia acum ramas bun nu numai de la cei ramasi în viata, ci si de la locasul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat si împartasit. Si, dupa cum în biserica a primit botezul si îmbisericirea, adica începutul vietii sale în Hristos, se cuvine ca tot aici sa i se faca si cea din urma slujba, aceea care binecuvântata sfârsitul vietii sale pamântesti si intrarea pe poarta vesniciei.

Slujba înmormântarii este oare aceeasi pentru toti cei repausati?

Nu. Biserica a întocmit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântarii: una pentru credinciosii laici sau mireni în vârsta, a doua pentru pruncii si copiii pâna la sapte ani, a treia pentru diaconi si preoti de mir si a patra pentru calugari si arhierei.

Care este partea cea mai de seama din slujba înmormântarii credinciosilor?

Partea cea mai de seama din slujba înmormântarii credinciosilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor si al tot trupul…»), urmata de rugaciunile de iertare, rostite de preot. În acestea, preotul roaga pe Dumnezeu sa dezlege sufletul celui raposat, de orice blestem sau afurisenie, sa-i ierte tot pacatul sufletesc si trupesc, ca sufletul lui sa se odihneasca împreuna cu dreptii, iar trupul sa se dea înapoi firii, desfacându-se în cele din care a fost alcatuit.

Ce înseamna sarutarea cea mai de pe urma, pe care rudele, prietenii si cunoscutii o dau celui repausat?

Aceasta este pecetea dragostei si a unirii, ce leaga pe cei vii cu cei morti si totodata semnul iertarii si al împacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi. De aceea, în timpul acesta se cânta frumoasele si înduiosatoarele podobii: «Veniti, fratilor, sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma…» si celelalte, în care Biserica ne zugraveste din nou piericiunea si vremelnicia vietii pamântesti si ne aminteste ca toti vom muri si ne îndeamna sa ne rugam cu totii pentru iertarea si odihna celui raposat.

Ce înseamna: «Vesnica pomenire», care se cânta repausatului la sfârsitul slujbei înmormântarii, la punerea în mormânt si la parastase?

Prin aceasta ne rugam lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El sa-Si aduca pururea aminte de cel raposat, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: “Pomeneste-ma, Doamne, întru împaratia Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei vii, sa pastram o neîntrupta aducere aminte de dânsul, sa nu-l lasam în uitare, ci sa-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dânsul.

Se face vreo abatere de la rânduiala obisnuita a slujbei înmormântarii, în vreun timp al anului?

Da, si anume în Saptamâna luminata, adica între Duminica Învierii si Duminica Tomii. Iata ce ne învata despre aceasta cartea de slujba: «Stiut sa fie ca de va raposa vreunul din crestini de Sfintele Pasti sau în orice zi din Saptamâna luminata pâna la Duminica Tomii, nu cântam slujba înmormântarii stiute, pentru marirea si cinstirea sarbatorii Învierii si pentru ca acestea sunt zile de bucurie si de veselie, iara nu de jale si de plângere. Si toti câti murim întru nadejdea Învierii si a vietii celei vesnice, întru Hristos înviem».
De aceea, pentru ca bucuria Învierii sa nu fie întunecata sau umbrita de jalea si durerea pentru cei morti, din zilele obisnuite, preotul slujeste în asemenea cazuri îmbracat în vesminte luminate (albe), iar slujba înmormântarii din aceste zile e alcatuita aproape numai din cântarile Învierii. Din slujba obisnuita a înmormântarii se pastreaza numai ectenia pentru morti, condacul «Cu sfintii odihneste, Hristoase…» si rugaciunile de dezlegare si iertare(«Dumnezeul duhurilor …» si celelate).

De ce preotul, la coborârea sicriului în groapa, arunca peste el prima lopata de tarâna, în forma de cruce?

Întâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: “Ca pamânt esti si în pamânt te vei întoarce” (Fac. 3,19).
Al doilea, pentru a mângâia pe cei ramasi în viata ca, chiar în pamânt, trupul celui raposat ramâne tot sub puterea si ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece, precum zice Psalmistul: “Al Domnului este pamântul si plinirea lui, lumea si toti cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23,1). Sau, precum ne învata Sf. Apostol Pavel: “Caci de viem, Domnului viem, si de murim, Domnului murim; deci, sau de viem sau de murim, ai Domunului suntem” (Rom. 14,8).

Pentru ce preotul varsa cenusa din cadelnita, untdelemn si vin peste trupul raposatului?

Se varsa cenusa, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi ca “pamânt si cenusa suntem” (Fac. 18, 27; Iov 30,19; Eccl. 12,7). Apoi, aceasta cenusa, fiind binecuvântata si sfintita cu semnul Crucii, prin tamâie, pune pe mort sub scutul lui Hristos pâna la înviere. Untdelemnul este semnul si pecetea lui Hristos, ca si untdelemnul de la Botez. «Atunci (la Botez), ungerea cu untdelemn chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însa untdelemnul cel varsat înseamna ca cel adormit a luptat luptele cele sfinte si s-a desavârsit». Iar vinul, în unele parti amestecat cu untdelemn, iar în altele înlocuit cu Aghiasma, se toarna crucis pe trupul raposatului. Vinul este simbolul sângelui, adica al sevei de viata care curge prin madularele trupului omenesc si îl însufleteste. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viata cea vesnica, pe care o nadajduim.

Ce este si ce închipuie coliva, care se face la înmormântari si parastase?

Coliva închipuie însusi trupul mortului si este totodata un semn vazut al credintei noastre în înviere si nemurire, deoarece este facuta din boabe de grâu, pe care Însusi Domnul le-a înfatisat ca purtând în ele icoana sau asemanarea învierii trupurilor: dupa cum bobul de grâu, ca sa încolteasca si sa aduca roada trebuie sa se îngroape mai întâi în pamânt si apoi sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai întâi se îngroapa si putrezeste, pentru ca sa învieze apoi întru nestricaciune (Ioan 12,24; I cor. 15, 36 s.u.).
De aceea, la binecuvântarea colivei de catre preot, si anume, când se cânta «Vesnica pomenire», rudele si prietenii mortului ridica tava (farfuria) cu coliva, leganând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legatura cu raposatul. Acelasi lucru închipuie si gustarea din coliva, dupa binecuvântarea ei. Acelasi rost îl are si coliva simpla, neînsotita de vin, adusa de cei vii în biserica la ziua numelui lor, spre cinstirea si pomenirea praznicului sau sfintilor sarbatoriti în acea zi sau spre pomenirea mortilor care poarta numele acelor sfinti. Ea se binecuvinteaza de catre preot fie seara, la sfârsitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfârsitul Liturghiei, dupa rugaciunea Amvonului, printr-o rugaciune deosebita: «Doamne, Cela ce ai facut toate cu cuvântul Tau…».

Ce sunt pomenile si ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac în cinstea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era împreunata în vechime slujba înmormântarii.
Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericesti, ca Asezamintele Sfintilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: «Noi îi poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine placuta lui Dumnezeu».
Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie facuta pentru pomenirea si folosul mortilor, ca de pilda hainele sau lucrurile care se dau saracilor si care sunt binecuvântate de preot printr-o molitva deosebita.

Ce trebuie sa credem despre cei ce îsi dau trupurile sa fie arse la crematoriu?

Arderea trupului înseamna nimicirea lui. De aceea, îsi ard trupurile dupa moarte numai cei ce îsi închipuie ca totul se sfârseste cu moartea si ca dupa moarte nu mai e nimic. Dar noi, crestinii, credem cu tarie în vesnicia sau nemurirea sufletului si în învierea trupurilor, adica în realcatuirea lor din elementele din care au fost compuse si în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate si rasplatite împreuna cu sufletele cu care au vietuit pe pamânt. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieste Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 3,16-17; 6,19); este locas al sufletului si înfratit cu acesta. Atât la rasplata cât si la pedeapsa. Se cuvine deci sa fie cinstit si îngrijit si dupa despartirea de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaste, adica ramasitele trupesti ale Sfintilor, pastrate uneori în chip minunat, sunt o dovada vie a cinstirii pe care noi o dam trupurilor si a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeule toarna în trupurile celor ce I-au bine placut. De aceea, noi îngropam pe morti în pamânt, pentru ca Dumnezeu Însusi a zis lui Adam: “ca pamânt esti si în pamânt te vei întoarce” (Fac. 3,19). Asa ne învata Sfânta Scriptura si în alte locuri, ca de pilda: “Tot pamântul în pamânt va merge, de unde s-a si zidit” (Iov 34,15). Iar ca pilda vie avem pe Mântuitorul însusi, Care a fost îngropat si a stat în sânul pamântului trei zile, facându-Se “începatura învierii celor adormiti” (I Cor. 15,20).

Ce sunt mormintele si cimitirele si ce rost au ele pentru noi crestinii?

Mormintele si cimitirele sunt locuri de odihna si liniste în care asezam trupurile repausatilor nostri, în asteptarea învierii si a judecatii de apoi. Desi plecati dintre noi, cei repausati ramân astfel mai departe lânga noi,prin osemintele lor. Mormintele lor pastraza vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele si legatura nevazuta cu ei. Totodata ele tin treaz în noi gândul la moarte si ne îndeamna sa ne pregatim pentru ea. «Privind mormintele – zice Sf. Ioan Gura de Aur -, daca sufletul dormiteaza, tresare îndata, iar de este treaz si vrednic, se face si mai vrednic… Vederea mormintelor îmboldeste pe fiecare dintre noi sa cugete, fara voia lui, asupra sfârsitului nostru propriu, iar cine a luat la sine aceasta încredintare nu se va lasa pe sine lesne în mrejele pacatului. Pentru aceasta un întelept dadea sfatul ce zice: În tot ce veti spune, cugetati la clipele cele de pe urma si niciodata nu veti pacatui».

Pentru ce se pune cruce la capatâiul mortilor?

Pentru ca Sfânta Cruce este semnul credintei celui adormit, semnul lui Hristos si al biruintei Lui împotriva mortii. Crucea, care strajuieste deci mormântul crestinului, arata ca cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos si cu nadejdea ca se va scula împreuna cu El la învierea cea de obste.

Prin ce se arata grija noastra fata de cei repausati?

Prin înmormântarea lor dupa datina crestineasca si prin savârsirea rugaciunilor si slujbelor orânduite de Biserica pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie sa pomenim pururea pe raposati si sa ne rugam pentru dânsii, atât în rugaciunile noastre personale, de fiecare zi, cât si prin slujbele si rânduielile asezate de Biserica pantru aceasta, la soroacele cuvenite.